M-am amuzat copios astazi la scrierea unei femeiusti despre marea sa dilema, dusa la rang de problema existentiala. Chipurile ea si famelia sa faceau partea din acelasi mediu “academic” iar logodnicul sau nu avea nicio treaba in care activau acestia.

Problema mare consta in faptul ca parintii asa numitei don’soare isi doreau un consort pe masura lor (adik din acelasi mediu). Si iaca domle cum s-a nascut marea dilema: Ce sa fac? Cu cin’ sa tiu?

Pai daca stai sa te gandesti un pic la rece, si esti afectat de niste “sfaturi” parintesti inseamna ca tre sa-l lasi pe saracul om sa-si vada de drum. De ce? Simplu. Daca printr-un mare ghinion alesul tau mult iubit va avea o perioada mai dificila, vei fi bombardata cu : “ti-am spus eu”, “trebuia sa alegi unul din domeniul tau”, etc.

Parerea mea este ca, daca doi oameni vor sa faca ceva impreuna, nu trebuie sa ceara sau sa astepte consimtamantul nimanui. D-aia sunteti doi, sprijiniti-va unul pe celalat si gata. Lasati orgoliile parintesti sau de orice alta natura la o parte ca nu vor aduce nimic bun.