Niciodata nu am simtit orasul asta mai rece si mai strain.
E toamna afara, o toamna frumoasa si calda ca o pisica cu pistrui. De mult n-am mai vazut o toamna pariziana asa.
Cladirile apasa, traficul apasa, frunzele care cad apasa.
Sunt obosita, mai obosita decat ma asteptam. Nu-mi pare rau. Sunt alegeri facute de mult, stiindu-le – sau macar banuindu-le consecintele. Dar… am obosit. Am creierul intr-o stare spongioasa, incapabil sa mai inregistreze, incapabil sa mai reactioneze, retinand doar ceva ce seamana cu niste imagini sepia taiate cu o foarfeca ruginita. As dormi, daca as putea. As pleca departe de mine, daca s-ar putea. Dar stau doar la soare, numarand frunzele care zboara fosnind mort.
Metroul – de cand n-am mai circulat cu el? seamana cu un ghetou. Bla bla bla, multumim de intelegere, il facem mai frumos, mai destept, mai cu gresie faianta si vopsea lavabila si terminam in august. Dar e octombrie trecut pe jumatate, si peretii par desprinsi din filmele alternative. Nici macar Pantelimonul, in zilele lui de glorie, nu a aratat asa. Mizerie, pereti pictati, jeg, minoritari care misuna peste tot, cersetori. Cand intri acolo te simti deja lipicios. Cleios de la miasmele care plutesc aer. Metroul parizian are un miros aparte, care intra adanc, in suflet, pe care-l vei recunoaste oricum si oricand il vei reintalni.

Da-mi si mie un ban! o moneda!
Privesc cu uimire amestecata cu mila pe cel care-mi cere. E tanar, foarte tanar, pare (doar pare?) puternic. Si sanatos. Ar putea sa munceasca. Presupun ca ar putea, daca ar vrea. Sau daca ar gasi de munca. Nu ma apuc sa-i tin morala, ma gandesc doar cat de nedreapta e viata cand unii mor la locul de munca, altii dorm pe strazi si cersesc si nu par sa aiba nici pe dracu. Ma uit prin el. La fel ca altii.
Pun pariu ca daca te caut in geanta gasesc bani!
Replica ma loveste direct in fata. Geanta? Geanta mea?
Da, geanta ta, ce te uiti asa la mine!!!
Privesc disperata oamenii din jur. E totusi mai puternic ca mine.

De foarte multi ani am pierdut obiceiul asta. Sa ma uit la cei din jur adica. Fete indiferente, preocupate, unii vorbesc la telefon. Nici macar nu-s sigura ca au auzit. Sunt cel putin 50 in jurul meu, inghesuiti claustrofobic in statia-ghetou.
Nu-s fan povestiri fantastice in viata reala si nici de telenovele. Incerc sa ma indepartez. Ma sufoc.
In aeroport, tot fete. Politete impisa la extrem. Oui madame, s’il vous plait madame, bien sur madame, desole madame. Poezii recitate cu un zambet fals, indiferent, in timp ce recitatorul se gandeste probabil la clatitele de la pranz sau la Le Figaro pe care-l are impaturit langa el si-l va citi in pauza de cafea.
Urasc aeroporturile si avioanele. Fete reci, impersonale, furnicar tehnologic. Zeci de panouri cu informatii utile- temperatura la destinatie, cate ore minute secunde dureaza zborul, cum il cheama pe pilot si ce avion te cara pana acolo. Viermuiala pasagerilor. Ultima minune a lumii, terminalul ala nou din aeroport. Cu 1000 de functii incluse si inca 10, bonus.
Geamuri aseptice, curatate de femei in alb, cu manusi si masca de protectie. Masini, sirene, ordine precisa, avioane, instructiuni. Statii radio. Merci pour avoir choisi Air France!
Urc spre avion, pierduta in gloata. Bon voyage!
In fata mea, o femeie se chinuie cu o valiza. Ma aplec aproape fara sa imi dau seama si o ajut sa o urce pe scari.

Afara ploua si e ceata. Totusi, pisica portocalie cu pistrui imi zambeste cu tot nasul ei roz. S-a incalzit de la privirea si zambetul femeii cu valiza, cu care m-am incrucisat pe scari.