Cititind diverse chestii de psihologie (ca na, invatatu e bun, da’ nesanatos, asa ca dai usor in diverse) – mi-am adus aminte. Oooh, da, una din amintirile de povestit nepotilor. La fel ca Audiul pierdut prin Leuven. (da, mi s-a facut iar al dracu de dor de Belgia si de autostrazile lor luminate).

Seara la restaurant. Lume multa, una din primele mese oficiale cu francezii. Francezi care deja facusera o gafa cat casa – de fapt, nu-i gafa dar nici o chestie super-ok din punct de vedere corporatist nu e – alesesera un restaurant gay pentru un biznis-dinner -teambuilding. N-am avut nicio problema (de unde dracu’ sa stiu eu? am vazut cei mai misto chelneri pe care i-am vazut vreodata, cu mers fluid si elastic si maini si tenuri ingrijite), numai ca restu’ incepusera sa se uite cam stramb. Pana s-au prins unde sunt de fapt (prilej cu care femeile de la masa- vreo 4- s-au relaxat complet, iar barbatii au devenit extreeem de nervosi, in timp ce diversii masculi [am zis? misto rrrrau!] din restaurant ii priveau cu interes.

Cica tre sa tin un speach. Acum 5 ani nu aveam nivelul de franceza de acum, da’ totusi baiguiam una alta la modul inteligibil. Si bineinteles ca eram favorita grupului (cand nu-s eu o faptura absolut a-do-ra-bi-la? ) mai ales de cand pocnisem un stalp cu capsorul blond din dotare la prima iesire la masa cu colegii. Ma rog. Detalii.

Tin speach-ul. Corporatist. Muncitoresc. Tovarasesc. Sunt aproximativ mandra de mine si improvizez (cu ajutorul unui pahar de vin si a unui coleg care ma privea foaaarte frumos) un sfarsit apoteotic. Ceva de genu ca mutam muntii si omoram tot ce misca dar reusim proiectul. Un speach scarbos oricum, dar necesar la momentul respectiv.
Maxim entuziasm la masa. Aplauze (am zis ca-s adorabila?). Cineva racneste cu aplomb.
“On n’est pas des petites bites, n’est ce pas?”.

Inghet. In traducere “literara, inseamna “avem …. sange in vene”. In traducere exacta, inseamna ca “nu suntem p**le mici”.
Nush cum sa reactionez. Nu de alta, da-i prima data in experienta mea cand un mascul respectabil urla intr-un restaurant gay despre dimensiunile sale.
Cativa chelneri zambesc complice.
Cei de la masa de alaturi se uita cu interes.
La masa, liniste.
Liniste.

Si dintr-o data, viitoarea sotie a unui coleg se trezeste vorbind blond si nevinovat.
“Asa e. Dar totusi cate unii… ar mai avea nevoie de una-alta. Nu-i asa iubitule?”

Nu cred ca am auzit ceva mai penibil in viata mea.
Colegul in chestiune se face verde.
Prietena zambeste inocent apoi, dandu-si seama de ce pasarica i-a scapat, se face si ea verde.
La masa rasete. Isterice. Omu’ a ramas cu o porecla urata cativa ani.

Si uite-asa poti castra pe unu’ (fara sa te atingi de barbatia lui) pentru tot restu vietii lui. N’est ce pas?