sunt in aeroport in budapesta. free internet, tokaji, us air force soldiers (credeam c-am nimerit intr-un concurs de manechine), lume pestrita.

de azi de dimineata tot incerc sa scap de senzatia apasatoare ca se va intampla ceva. ceva rau adica, nu ceva de bine, unde s-a auzit ca “azi am senzatia ca se va intampla ceva mitsto”? la mine, sigur, nu.
dupa ce mi-am ranit mana in dulap (si dulapul a fost ranit) si am aproximativ facut bagajele – pana miercuri oricum am timp sa descopar ce am uitat acasa, ca sigur am uitat eu ceva), vijelia care mi-a rupt juma din plantele din balcon si m-a facut sa-mi rup (mda, iar) una-alta alergand dupa prosoape prin balcon (fuck, da’ prosoape? am la mine? nu mai stiu), taxi-ul agatat la colt “vino in 10 minute la adresa asta” si vanatoarea ciorapilor, m-am urnit spre aeroport. balamuc peste balamuc, traficul din bucuresti – nimic nou. “to the airrrrrrrrrrporrrt”- si ca in celebra reclama ne-am razbunat pe un amarat de indicator de circulatie care ne anunta ca e o groapa, pe un sofer de papuc si pe o linie de tramvai.


ospitalitatea traditional-manelistica a romanilor am simtit-o de la controlul pasapoartelor. asa, ca sa simt ca plec.
“da nu v-ati dat cureaua jos” (nu ca ar fi scris undeva….).
dau cureaua.
dau clamele.
dau elasticul.

you can leave your haat on…. am senzatia ca aud in urechi, sub privirile amuzate ale bajetilor de la frontiera. na, n-am palarie, da daca ma mai dezbraca mult astia, o sa am nevoie de una.
pantofii.
poate doriti niste cipicei duamna?
pai parca as dori, decat sa merg desculta pe gresia imputita din aeroport. ce chestie, e pe vrute.
unu’ imi cere pasaportul.
“lasati-o pe duamna sa termine bai boilor” – imi sare in ajutor unul dintre ei. zambesc stramb in timp ce indes cipicii de plastic in picioare.
cel de langa noi pluseaza. “sunteti impreuna?” catre 2 fete speriate care se uita stanga dreapta.
“pacat” – concluzioneaza in fluieraturile si aplauzele colegilor.
ahhhh, Rromania…. minunata Rromanie…

nu-mi place sa zbor cu Malev. Avionu a fost mic mic. cat o caruta. si s-a scuturat tot ca o caruta in vanturile de la 10 000 de metri. inca am stomacul in gat si senzatia ca ne rupem dracului acolo si zburam care incotro desi stau cu posteriorul lipit de scaun de cand am ajuns in terminal. si daca zboru’ a fost cum a fost, aterizarea a pus capac. la ultima numaratoare mai aveam dintii, desi am luat cu succes in nas scaunul vecinului din fata. pasapoarte, imbracat-dezbracat (de fapt dezbracat-imbracat), descaltat-incaltat, us air force, juma de ora de incercari de conectat la internetzi.

mai am inca un hop, cu air france.
fir-ar sa fie si tot nu scap de senzatia ca se intampla ceva nasol.