Dupa lesinatu’ prin magazine cu maxim succes (cand imi e rau, IMI E RAU, daca nu ies la aer, nu beau apa cafea sau macar primesc una peste ochi, iese nasol), biznis dinner. ma rog, biznis ca biznis (ca am vorbit de toate, de la servere la tocanita de dovlecei), vorbit, mancat, plecat. Cu unul din colegii cu care ma inteleg bine si la fel de bine aruncam psihanalistii in aer. Printre amintiri despre criptografie (el, cand era tanar) si camioane/sateliti (eu), si intrebari daca mosii antedilvieni cu care am lucrat or mai trai, ratam hotelu’. |”Hotelu’ e in capatul strazii si la stanga”- asa ni s-a spus si-s de acord, da’ strada e lunga, masina lasata departe si tre’ sa mergem sa o luam, si ne-am pierdut.


Care e adresa hotelului?
Nu stiu. E pe bulevardu’ Montparnasse.
Cum se numeste hotelul?
Hotel de Nantes.
Supertare, in timp ce intreb ca o musca ametita pe rarii trecatori de la 2 noaptea “ati vazut cumva un hotel?” (si sunt zeci in zona), imi vine o idee. Cica suna un prieten. Si la coleg ii vine o idee. Si el suna un prieten- ca d’aia exista google maps pe telefon. Toate bune si frumoase numa’ ca gugal-mapsu’ (iarta-ma gugal!) e tampit cu spume, imi explica de fapt ca hotelu’ cu pricina nu exista, ca suntem tampiti ca ne intereseaza asa ceva in Paris si ca singura chestie cu nume similar e Hotel de Ville care e in Nantes, unde a intarcat mutu’ iapa.
Dupa juma de ora la telefon (vezi turnu? in ce parte e? ce ai in stanga? da’ in dreapta? cum se numeste strada?) aflam – si eu si gugal-maps ca ma aflam vis a vis de hotel. Na, blonda. Nu poate nimeni sa-mi ceara sa gandesc la 2 noaptea.
A doua zi – plecarea. Spre casa. Horror. Avion. Nu imi place.

Am fost cazata pe locurile de langa iesirile de urgenta- in spatele meu – o baba senila de 70 si ceva de an si 2 pustoaice emo (alea dupa ce au sporovait tot drumu’ la sosire “auzi, da’ pe tine cum te cheama?” – si erau imbracate la fel, cu pantofi la fel, tunse la fel…). La cealalta iesire, un rambo de cartier de vreo 55 de ani cu doo gashte vesele langa el. Intrebare de la stewardeza “da in caz de avarie si probleme ne asistati sa deschidem usile alea alea?” baba raspunde usor nedumerita : da, sigur!! “aveti probleme de mobilitate? cum stati cu forta fizica?” (usa are 17 kile). baba – “aaa bine mama bine, ma tiu bine pentru varsta mea!!! ” (zgomot de proteza aranjata discret)

Rambo a facut tot drumu planuri cum salveaza avionul – a incercat de 2 ori sa deschida usa aia (“deci tragem la stanga, in sus si dupa aia o aruncam afara oare se misca?”), a citit de 16 ori brosura instructiunile (cu voce tare si intonatie) si pana cand a coborat se simtea extrem de mandru (iar gashtele il aprobau) ca “i-a cerut domne astia sa-i ajute, ca l-a vazut barbat serios”.
Am reusit sa dorm aproximativ o ora- intre damfuri de naftalina de la baba din spate, intre “sa vezi ce am mai vazut” de la cele 2 emo-twins si “Cornele! Lasa usa! “.
Mi-am adus aminte de sfarsitul povestii pentru ca (iar) ma calatoresc in curand. Ce dracu’ mi se va mai intampla neobisnuit atunci?