Insolatia si insomniile au lasat urme urate. Ciudat cum seamana cuvintele astea doua, nu?
Daca dupa insolatie am ramas cu dureri de cap si stari de febra care m-au tinut jumatate de saptamana (si au continuat cu febra de dupa ploaia aia nenorocita), insomniile au inceput sa-si arate dintii lor galbeni din nou.
Inca-s la nivelul de somn constient, aud fiecare zgomot de pe strada, aud respiratia linistita a pisicului care doarme lipit de mine peste patura.


Si visez.
Ochii ma ard, trec prin pesteri reci si pline de namol.
Cineva imi aduce flori. Flori care se transforma in lilieci urat mirositori.
Apa.
Pietre.
Nisipul care sufoca incet.

De data asta fara obisnuitele ceturi care te ard pana la os, nu, un peisaj de o frumusete dumnezeiasca care-ti taie respiratia.
Zborul.
Caderea. Aceeasi cadere chinuitoare in gol.
Cosmarul are naivitatea ucigatoare a viselor de copii, vise pe care nu ti le mai amintesti cand te trezesti tresarind dar ai inca lacrimi in ochi. Un zgomot de sticla sparta, senzatia de sange pe maini.
Ma trezesc. Am inca lacrimi in ochi.