O pastila alba, o pastila roz.

Masina. Un drum de noapte, printre camioane, si muzica tare, tare, sa se auda de afara.
Alerg, desi nu sunt singura in masina.
E aproape o seara de primavara. As putea sa jur ca aud greierii, dar greierii nu sunt decat in capul meu, cantand si scartaind veseli pe bietii mei nervi.
As zice ca miroase a camp si-a praf, daca nu ar fi camioanele printre care ne strecuram. Si norul portocaliu de deasupra orasului. Crezusem ca e doar luna care lumineaza mai ciudat, dar nu e. Sunt luminile orasului, prin praf si fum.

Lumina e deprimanta, cate o zdreanta de nor alearga pe sus, ca sus bate vantul.
E aproape ca-n filmele SF proaste- si tot ca in filmele SF proaste, incepe sa ploua marunt – de unde dracu ploua, ca eu vad cerul si stelele?
Mi se invarte capul, imi e rau. Ma chinuie o senzatie cretina de voma, am (iar) rau de masina in timp ce conduc. Ma doare spatele, ma dor oasele, ma dor toate din mine. Ceva se rasuceste si pulseaza sub coaste.
In oras, lumea iese de la meci. Traficul e infernal pentru duminica noaptea. Orasul e plin de praf.
Imi simt fata umflata si plina de toate relele pamantului.
Mananc ciocolata, ca sa nu ma mai deprim atat.
De la ciocolata, iar imi ies bube.

Si iar ma deprim.
As lua o pastila alba si una roz… da’ stiu sigur – sigur ca nu e voie.
Orasul intra sufocant pe geam.