Daca nu existau, ar fi trebuit inventati. Soferii mei adica. Tiristii.Si satelitii lor minunati, care (de ceeee?) se infunda cand ti-e lumea mai draga. Un sofer, doi soferi, trei soferi.
Un sofer se legana pe o panza de paiaaaanjeeeen. Sau pe o prelata de camioooooooon. Deja o iau (am luat-o, ar zice sora-mea daca ar fi prin zona, da’ doarme) razna. Prin padurea cu alune, pe campia cu flori. Dupa ce s-a infundat teava (mister!)- ultima data, mama’ satelitilor, adica aia de-i trimit sa zboare, modificasera parola si nu anuntasera (chiar, de ce ai anunta cand schimbi o paroa? ce daca a platit clientu pentru ea, da-o dracu de parola! noi sa fim sanatosi- moment publicitar, Bere Bucegi sau Suc Adria, la alegere), asa, deci acuma n-a mai fost parola. De fapt nu stim ce-a fost, da’ n-a trecut nici cu mrs Moscolo (am turnat prin tastatura), nici cu restart.

Daca’ satelitu’ s-a recuperat cumva, o madama a ramas disperata. Ca si-a pierdut soferii, nu mai vede decat vreo 20 din 200 cati are. Ma uit, numar, mie-mi ies 200. Nu-i stiu pe toti dupa nume, da jur ca-s 200 si ceva. O trimit la loc sa-i socoteasca. Dupa ce a numarat 2 zile la ei, s-a intors victorioasa, au aparut 100. O mai trimit odata, inca nu s-a intors, probabil ca inca striga catalogu’ prin parcare. Eu as sfatui-o sa numere camioanele si sa aproximeze la numaru’ de soferi, inca nu s-a consemnat cazu’ cu soferu’ cu 2 camioane simultan, si nici nu avem echipaje duble. Sau rotile de la camioane si sa imparta la primu’ numar prim din Ciurul lui Eratostene, numar care sa fie par. Dupa care sa-si faca seppukku. Sunt convinsa ca ar gasi mai repede raspunsu’ la intrebare “cati soferi am?”
Ma duc sa ma arunc de la balcon, sau sa ma spanzur c-un cablu de retea – ca mai am una care ma asteapta nerabdatoare sa-i caut acu’ in carul cu fan. Si soferii pe centura.