Sunt IT-ist cu formare tehnica – si am in spate o facultate cu suficiente cursuri de probabilitati si de statistica incat sa invat ca nu exista coincidente. Sau mai corect, cele care apar sunt niste anomalii programate, care se supun unor legi matematice suficient de bine definite incat sa nu mai fie “coincidente” care “se pot intampla”. Pot tine un discurs de 5 pagini despre asta, despre impactul variatiei parametrilor asupra rezultatului final, despre testul hi patrat si alte chestii similare.
Ei bine, toata minunata mea educatie tehnica s-a dus de suflet de nenumarate ori pt ca viata mi-a aratat de muuuulte ori ca se pot intampla lucruri pe care in mod normal nici nu le visezi ca ar avea vreo probabilitate de a se intampla in acelasi timp. Am inca sub ochi cel mai recent exemplu – cele 100 de zile.
De 100 de zile (numaratoare aproximativa) mi-am pierdut somnul, foamea, zambetul, linistea pentru un proiect important. A “coincis” (huh?) cu o perioada extrem de stresata – tot pe plan profesional.

Tot in aceeasi perioada, unul din scriitorii mei preferati, care scria pe un site de literatura, a decis sa isi retraga de acolo eseurile. N-ar fi fost o decizie care sa ma priveasca – doar ca imi place cum scrie Hanny, scrie intr-un stil care imi e foarte aproape de suflet, imi plac cinismul si ironia ei muscatoare. Pana acum un an nu auzisem de ea, mi-a aratat-o un fost prieten si mi-a zis “citeste-0, ca scrie fain!” – si m-am indragostit de proza ei. E complicat de spus ce mi-a placut… si nu am talentul sa explic. Mi-a placut, pur si simplu. De vreo 3 luni a disparut. Internetul e mut. Cu mare, mare greutate, folosindu-ma de experienta mea e-detectivistica, am reusit sa-i dau intrucatva de urma. Am dat mailuri, am asteptat raspunsuri… nimic.

Am scris undeva, fara sa imi dau seama ca netul (minunatul, indescriptibilul internet, cel pe care il injur ori de cate ori am ocazia) va tine minte, am scris undeva ca citesc una din cartile ei si ca imi place.
Si… am primit raspuns. “Salut, eu sunt Hanny, ma bucur ca iti place cartea mea”. Am crezut ca e o gluma (da, sunt paranoica… ), am verificat- da, primise mesajele de la mine, dar nu a raspuns (presupun ca nu-s singura care vrea sa o citeasca), da, era intr-o pasa in care nu voia sa ia legatura cu nimeni. Si da, e o pura coincidenta ca a dat ea peste mine, atunci cand o cautam.
Vorbesc din cand in cand cu ea. Acelasi stil de a scrie care imi place si care imi spune acel CEVA, greu de definit.
In ziua in care s-a intamplat intamplarea (stiu, suna ciudat, dar cum se poate scrie altfel? ) primisem o veste destul de auirea, proiectul meu de 100 de zile mai are de asteptat inca pe atat pana sa se vada in lumea buna. Si eram destul de fara chef, ba chiaar cu capsa usor pusa pe tot ce inseamna in general net, clienti si site-uri. Aveam nevoie de ceva frumos. Si s-a intamplat. Coincidenta?

Cu mintea rece a programatorului si-a omului care a inghitit 4 ani de statistica si unul de probabilitati, incerc sa vad logica in toate astea. Nu e. Modelul matematic. Nu e nici ala.
Nu pot decat sa cred ca viata e facuta din cercuri, si oricare cerc trebuie sa se inchida intr-un fel. Mai am cercuri care nu s-au inchis, usi care s-au incuiat in fata mea si la care m-am prefacut si eu ca le incui de partea mea si arunc cheia. Nu sunt primele de genul asta… dar azi, si ieri, aveam nevoie sa vad ca lumea e rotunda….