Imi place deviza aleasa de Alex, la inceputurile firmei, cand am facut prima noastra prezentare. Nu m-am mai gandit de mult la ea, desi ar cam trebui sa o pun pe site. Suna bine – cel putin dupa parerea mea. Si cred ca reflecta intreaga noastra maniera de lucru.
Imi e drag de oamenii mei. Desi stiu ca sunt 90% din timp o pacoste pentru ei (ma enervez repede si regret de multe ori asta, am tendinta sa ii incarc cu multe- mai multe decat ar trebui), ma gandesc in fiecare zi ce norocoasa sunt ca ii am alaturi de mine. Ca ma suporta. Ca trag langa mine, intr-un jug amar, de care sper sa scapam in curand ca sa putem lucra in conditii normale.
Nu m-am mai gandit de mult la asta, daca nu ar fi fost evenimentele din ultimele saptamani. O poveste inceputa atat de frumos acum 4 ani (peste o luna si jumatate se vor face 4 ani de cand am coborat din avion prima data, pe Charles de Gaulle, cu o valiza si 2 genti pline de vise) se va termina – destul de urat. In astia 4 ani am lucrat cu multi francezi care mi-au fost prieteni, multi care mi-au infipt cutitul in spate- mie sau celor care trag langa mine, multi care au ramas indiferenti. Probabil imi va fi dor o perioada de “amicii” care, ca sa castige un pic mai multa apreciere din partea sefilor, dau cu pietre dupa noi- dor in sensul ca macar pe ei ii stiu si nu mai trebuie sa ma gandesc de 4 ori cand scriu un e-mail sau cand telefonez. Imi va fi dor de madamele din agentii cu vesnicele lor probleme – un sofer fara timpi, un satelit care nu a trimis bine datele, o comanda care nu trece mai departe in facturare.
E mult? e putin? Nu stiu. Cei 4 ani nu sunt o insiruire de zile – ci o serie luuunga de povesti- noaptea pierduta din cauza lui Hocine care avea vesnicele “problemes de design”, Paul care 2 luni ne-a ascuns ca e roman (probabil, in sinea lui ne dispretuia feroce- el era de la 12 ani Francez, desi era emigrant din Baia Mare), zilele din Belgia in sedinte maraton de 9 ore, presiunea utilizatorilor, COMOP-uri si reuniuni de validare, tickete si mailuri cu rosu. Neuroni arsi, zile si nopti pierdute.
Nu stiu ce va urma- momentan totul e roz si pare ca vor fi 100 de ani de pace si prosperitate.
Ma gandesc la toti cei care au trecut pe la NSD in ultimii ani – si la cei care sunt inca cu mine.
Nu stiu daca NSD ar mai fi ce este azi fara ei. Nu stiu daca le-am spus de suficient de multe ori cat de mult conteaza ei pentru mine, de cate ori m-a ajutat faptul ca ei sunt acolo, atunci cand eram la pamant si cu nervii in pioneze.